"Fiecare poate avea câte una. În față sau pe față. Nu contează unde se află pentru că în cele din urmă are acelaşi rezultat: inexplicabilul pentru cel ce o priveşte atunci când află adevărul din spatele ei " — R.S
Atunci când presiunea de plumb ce stă pe umerii slăbiți de privirile discrete şi de replicile filtrate sau mai puțin delicate ale celor ce susțin un adevăr absurd sau unul aparent absolut, încerc să-mi acopăr încă o dată fața cu masca indiferenței. O caut poate pe cea mai dură, o găsesc, însă ochii din spate îmi lăcrimează sub ea şi când eu îi închid mă văd pe interior; doar atunci sunt într-adevăr om. Accept cu greu şi această lovitură, dar nimic nu se compară cu realitatea aceasta renegată de cei mai mulți: una a celor din "spate" şi mai rară a celor din "față".
Nu am înţeles cum poate uneori lumina să nu schimbe. Intră glorios prin umbra măştii aşezată pe față, prin două ferestre mici dar apoi ea se poate transforma în cel mai negru, sumbru şi sălbatic întuneric ce iese printr-o singură fereastră: două buze ce se deschid atunci când "natura" nu o cere şi invers: atunci când ai cel mai mult nevoie de ele, îşi fac simţită prezenţa doar dacă le asculţi liniştea.
Poate că realitatea din față este pentru unii, a fost pentru mulţi şi va fi poate pentru restul cel mai feroce animal întâlnit.
Încercăm să ne bazăm doar pe simţurile fizice de bază prin care să rezistăm. Simţurile din spatele măştii ne transformă de fapt în animale ce-şi adulmecă "hrana" din anonimat şi simte în nări aburii încă fierbinți ai prăzii, al sângelui cald ce se scurge printre colți şi mirosul următoarei victime ce încununează o nouă sau ultimă "victorie" a zilei de azi. Ceilalți care simt mirosul şi aud din depărtare trosnetul oaselor rupte ale victimei dintre colţii fiarei nu îndrăznesc să se apropie... de ce?! Pentru că în general există un "cod moral": fiecare lasă pentru celălalt din urmă câte o bucată din vânat însă întotdeauna masă are loc pe rând. În tot acest timp ceilalţi adulmecă însă următoarea pradă pentru că prin acest proces haita supravieţuieşte şi doar atunci când altcineva intră în haită ar putea teoretic supravieţui. Procesul are loc de cele mai multe ori cu o aşa rapiditate că mă întreb dacă vor mai exista victime, din moment ce deja unii au încălcat "codul" şi au regim de canibalism.
Scena este într-adevăr cutremurătoare dacă eşti outsider dar cum nu poţi fi aşa ceva trebuie să te încadrezi în una din cele două categorii căci victimă sau fiară, trebuie să fugi pentru a supravieţui.
Cine crede că nu face parte din acest proces este poate următoarea victimă, iar cine crede că va rezista mult timp printre fiare să se mai gândească încă odată căci ceasul ticăie şi în curând va fi transformat în victimă.
Nu e mai uşor oare să alergi ca victimă decât ca o fiară din haită ce nu-şi poate anticipa mişcarea celui cu care vânează? Nu e mai uşor să ştim de la început în ce tabără ne încadrăm şi să facem o alegere înţeleaptă?! Cel puţin ca potențială victimă fără mască, şansele supraviețuirii se măresc odată ce fugi cât mai repede de haită, dar trăim atât de periculos atunci când devenim fiare căci timpul şi masca ne transformă în victime sigure.
Dacă alergi, aleargă cât de repede poți, căci pradă sau fiară o vei face ca să supravieţuieşti, însă nu uita că va veni un timp când alergarea va lua sfârşit şi ce mai rămâne pentru puţin timp în lumina ochilor e realitatea despre sine pe care o ştie cel mai bine cel care aleargă şi uneori cei cu care aleargă. Ca pradă sau fiară trebuie să te întrebi mereu dacă eşti în "tabăra cea bună ", aceea în care nu-ţi vei regreta niciodată statutul de alergător iar simplul fapt că te întrebi acum arată că umanul din spatele măştii îşi arată puţin câte puţin fața, iar fiarele se prăbușesc în propria conștiință ce se zbate între două lumi aşezate în diateza luminii la marginea dintre ani.
